M-am ferit de dragoste ca dracul de tamaie

-          Ma voi lega la cap de un singur barbat.

-          Care este acela?

-          Cel care va sti sa ma faca sa nu-mi mai doresc sa plec…

#tentatiileuneieve

  … Si probabil asa am inceput sa iubesc. M-am ferit de dragoste ca dracul de tamaie toata viata mea, pentru ca am vazut doar suferinta in ea, inca de mic copil.

  Aveam o verisoara mai mare decat mine cu cativa ani, pe care o consideram idolul meu absolut.

O slaveam din toate punctele de vedere. Adoram cum se imbraca, faptul ca avea mai multi prieteni ca mine, imi placea cum arata, eram geloasa pe faptul ca atunci cand avea chef, se imbraca in fuste, chiar daca ningea afara. Nimeni nu-I spunea niciodata nimic. Era fara dubiu, preferata familiei.

  Pe cand eu, am fost mereu copilul ciudat, tacut, care nu avea prieteni…

Un singur lucru uram la verisoara mea. Cand se indragostea… o vedeam ca plange dupa cate un fraier si ma facea sa nu-mi doresc vreodata sat rec prin asta.

Am fost mereu de parere ca dragostea ne face prosti! Devii mult mai prost decat erai proiectat sa fi. Devii prost la scoala pentru ca te stai cu gandul la “iubii”, devii prost in familie ca stai ca o legume si te gandesti la “iubiii”, devi prost in viata de zi cu zi pentru ca te gandesti non stop la ghici cine, tot la fraierul ala de “iubi”.

  Ei bine… ea nu-si amintea sa manance, pentru ca “iubi”, apoi plangea pentru ca “iubi”, apoi ii facea pe restul din jur sa-si urasca existent din cauza lamentarilor ei si pentu ca “iubi”.

Dupa toata experienta asta, am zis ca spun pas iubirii… poti sa ai o relatie si fara sa pui suflet. Si cam pe principiul asta am mers. Aproximativ.

  Poate nu am ajuns sa ii iubesc, dar au fost cativa care mi-au intrat la suflet si care au ramas acolo mult timp.

  Pacat ca mi-a fost prea frica sa pun suflet, iar unora nu le-am dat sanse, chiar daca probabil am fi putut sa fim fericiti impreuna.

  Primul care a ramas in mintea si in sufletul meu a fost un coleg din clasa, la liceu. Ca e normal ca la liceu sa se intample mereu ceva.

  Chestia era c ail stiam din generala. Eu jucam in echipa de handball feminine a unei scoli din oras, iar el la echipa de handball masculine a celeilalte scoli. In clasa a 8 a am fost ambele echipe la un campionat judetean si chiar daca nu ne cunosteam (echipa fetelor cu cea a baietilor) ne tineam galerie reciproc. Eram cam singuri, inconjurati de hahalere… si mi-a atras atentia fiind tipul tacut. Cu un zambet cel putin superb. Bineinteles ca nu am avut curaj sa vorbesc cu e. Nici macar nu stiam cum il cheama. Imediat ce s-a terminat campionatul, nu l-am mai vazut… pana in clasa a 9 a, cand am picat in aceeasi clasa si mi-a cerut numarul de telefon, dar ca sa nu bata la ochi, l-a cerut sip e cel al colegei mele de banca. Si … mi-a dat SMS o saptamana mai tarziu, sa ma intrebe daca as vrea sa ies cu el. O sa ii zic D , pentru ca am iesit cu el.

  Pe langa zambetul de milioane, avea si niste ochi sclipitori caprui cu gene dese si… o cicatrice sub barbie. Imi placea super mult de el. Pacat ca a reusit sa ne desparta un idiot, caruia ii placea de mine… Fiind in aceeasi clasa am trecut peste si ne-am vorbit in continuare. Inca mai cred ca totusi el a fost prima mea iubire, chiar daca nu am vrut sa recunosc atunci. Nu voiam sa par slaba… Desi il voiam inapoi…