Da vina pe mine, elibereaza-ti sufletul de vina. Descarca-te de povara unei constiinte cuprinse de remuscari. O voi purta eu, pas cu pas, pe drumul plin de greseli al vietii mele. E doar ceva cu care m-am obisnuit, inima mea se zbate sa respire intre atatia spini si petale ofilite.
Se spune ca trandafirii au tepi ca sa ne aminteasca ca placerea de a admira frumusetea si armonia petalelor este precedata de suferinta ce vine odata cu tendinta de a culege miracolul, de a-l tine in palma ta si, in clipa urmatoare,… ah, te-ai intepat.
Te aud vorbindu-mi, dar in mintea mea flutura o mie de ganduri, o suta de idei, un million de amintiri. Pixul de pe masa, cana cu cafea si cursul de matematica ce va incepe in jumatate de ora…lucruri atat de neinsemnate in acest moment, au devenit aproape inexistente, ca si cum acestea nu ar mai avea rost in viata mea fara acel cineva. Atunci cand nu mai inteleg nimic, si imi vine sa injur, cand confuzia din mintea ma impiedica sa imi adun, sa imi exprim toate gandurile, si cand intreaga viata pare a fi traita degeaba. Cred ca si derivatele de la matematica sunt mai simple decat incercarea mea de a-mi explica fiecare sentiment ce tremura in mine. As putea oare calcula cu o integrala tot ce se intampla cu noi, sis a ajung la un rezultat favorabil?
A fost un alt capitol in viata mea, o alta fila de jurnal, poate chiar ultima. Speram ca pagina aceasta va fi aceea ce va cuprinde acel “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ca va aduce un plus de realitate basmului meu, ca as putea gasi la tine ceea ce viata nu mi-a putut oferi. Dar e doar o alta usa inchisa brusc cand te asteptai mai putin, si basmul se spulbera cu fiecare explicatie pe care mi-o expui in fata.
Oricat as fi vrut eu sa ma mint, stiam ca asa va fi. O simteam in fiecare cuvant care vroiai sa para altceva decat era, in firele de par tocate de tensiune. Dar mi-a fost mai usor sa ma prefac, sa spun ca totul e ok, ca totul va trece. Totul trece, dar nu lasa nicio urma.
Dar, hey. La naiba cu visele. Acum spun cu inima impacata “ADIO” iluziilor, si fara regret ma indrept incet spre tomberon, stiu exact ce voi face, voi arunca iubirea la gunoi si voi cauta un alt mod de supravietuire intr-o lume mult prea materialista. Pentru ca se pare ca universul asta e prea mic pentru a mai fi loc si de dragoste intre noi. Bulevardul e prea ingust pentru amandoi, orasul e prea sufocant cu tine alaturi. Mi-am revenit de fiecare data, acum de ce nu mi-as reveni? Pentru ca am crezut ca acum, alaturi de tine, va fi ceva diferit? Sperante…nici pe astea nu le mai am. Ce as putea sa mai sper? Totul: vise, sperante, incredere, se spulbera cu fiecare bataie de vant.
Si, hey! E timpul sa construiesc un nou EU, cel vechi nu mai poate fi renovat.
Black Diamond
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu