Hei!
Iti scriu acum, la ora asta, cand somnul intarzie sa apara. Bineinteles ca ceea ce am de spus nu o sa ajunga niciodata la tine, va ramane ingropat in amintirea mea, pana cand se va pierde undeva departe. Imi era greu si inainte sa te stiu departe, dar acum cand am ramas eu cu mine, caci tu nu stiu pe unde te-ai ratacit… ei bine, acum ma simt exilata din locul unde obisnuiam si imi placea sa cred ca apartin. Ca o straina privesc in urma, la ceea ce am avut noi si incerc sa imi dau seama de natura emotiilor care ma incearca. Regrete am destule, nu ma plang. Si ce inseamna regret? Sa stii ca trecutul nu mai invie…?!! Nu stiu daca as mai putea sa fiu eu aceeasi care eram atunci. Nu ma regasesc, caut in zadar, ma simt pasagera prin locurile obisnuite. As vrea sa spun ca am uitat, ca nu ma doare, ca am putut sa merg mai departe. E doar imaginea pe care vreau sa o afisez: sa para ca totul e perfect atunci cand nu este, sa zambesc atunci cand imi vine sa urlu… Nu stiu cati sunt cei care cred in aparente, tot ce reusesc sa fac este sa ma mint singura. Pot minti cat vreau, pot spune ca nu ai insemnat nimic pentru mine, ca imi e usor sa te uit. Si tu, desi iti aratasem in nenumarate randuri ca esti viata mea, ai preferat sa ma crezi si sa te indepartezi, traind cu impresia ca eu am fost cea care m-am indepartat. Si asta pentru ca nu ai considerat ca e necesar sa intelegi felul meu de a fi. Dar e ok, nu imi place sa ma explic, mai ales cand stiu ca e fara rost. Cine a trebuit sa stie ceva despre mine a stiut deja, cine nu, nici nu va afla. Se pare ca avem feluri diferite de a intelege lucrurile. Si feluri diferite de a iubi: eu cu inima si tu cu mintea. As fi vrut sa nu ma judeci asa cum ai facut-o: cu cat judeci mai mult cu atat iubesti mai putin.
Dar cu toate astea nu am putut sa renunt la tine complet. Pentru ca eu nu am mai tinut cont de nimic altceva atunci cand te-am lasat sa intri in sufletul meu. Aveai un loc special acolo. Si cred ca inca il ai, chiar daca orgoliul meu imens se straduieste sa il astupe; dar cu cat incearca mai mult, cu atat golul se simte mai profund .
Si eu chiar credeam ca tu esti pentru mine, si eu pentru tine, dar ajung sa dau dreptate celor care spun ca minunile nu dureaza decat trei zile. Ce e frumos se darama prea repede. Inca nu reusesc sa imi dau seama ce e in mintea si in sufletul tau; esti o enigma totala pentru mine. As fi incercat sa te descopar, dar te-ai plasticizat intr-o carapace si nu ai mai lasat nimic sa patrunda inauntru.
Acum chiar nu stiu ce vreau. Confuzia din mintea mea se pare ca intarzie sa se clarifice. Si eu, naiva, credeam ca sunt lamurita, credeam ca lucrurile sunt clare si lucide. Dar ma trezesc din nou balansandu-ma printre valuri, fara sa am vreun punct de sprijin. Si asta pentru ca am fost mult prea implicata emotional. Si stii ce doare mai tare? Faptul ca tu nu iti poti da seama de lucrurile astea, faptul ca tu crezi ca mie nu imi pasa, ca orice as spune tu tot cu ideile tale ramai. Mi-ar fi placut sa fii sigur de lucurile pe care mi le spuneai, dar de fiecare data ma faceai sa nu mai stiu ce sa cred. Oscilatiile tale intre „to be or not to be” demonstrau ca nici tu nu iti dadeai seama de ceea ce simti, pana cand ai pus punctul pe „not to be”. Eu sunt genul de persoana „iubeste-ma sau uita-ma”; decat sa ma agat de o iluzie prefer sa plec si sa spun adio. Tu esti genul de persoana „nu te iubesc dar nici nu te uit”, imposibil sa ajungi la o hotarare concreta. Nu imi place sa fiu plasata de colo-colo, azi e dar maine nu mai e. Si cum poti sa imi spui ca nu s-a schimbat nimic, atunci cand nimic nu mai e la fel, cand ma simt in plus in locul in care odinioara stiam ca era al meu.
Si cu toate astea, nu ma pot abtine, trebuie sa iti spun: imi e dor de tine!
18.12.2011
Black Diamond
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu